Era acolo, intr-o creanga cu flori galbene si parfumate, ce cadeau usor, ca o ninsoare de aur marunt, peste doi indragostiti ce priveau fermecati petecul de cer, ce se strecura timid printre crengile copacului-poet. Uneori, luna privea zambind si isi tesea povestea de iubire dintre ea si soarele nestatornic… Alteori, raze jucause se furisau a harjoana si isi spalau fata in parul balai, involburat de dragoste si dor…
Ea era frumoasa ca-n povesti: cand arata ca o craiasa a padurii, cand era o fata obisnuita sa umble desculta si sa incerce racoarea izvorului cu infiorare si suspin. Avea ochii albastri ca floarea de nu-ma-uita, pe care deseori si-o prindea in par… Si codrul murmura dulce: „Floare albastra, floare albastra!”… Si fata zambea misterios si se pierdea pe caile nebanuite ale vietii. El aduna ganduri si rime sub fruntea mare, iar in ochii intunecati se citea visarea. Visa la nopti cu luna, la stele si la nouri negri. Visa la o iubire nepamanteana. Dar fata ii spunea mereu:
„- O, esti frumos cum numa-n vis
Un Fat-Frumos se-arata,
Pe calea care mi-ai deschis,
N-oi merge niciodata !”
Un lac cu apa cristalina il chema mereu la mijloc de codru. Iar barca sta gata de plecare pe apa Styxului… Doar padurea batrana il astepta rabdatoare ca timpul sa se intoarca la ea… Iar buciumul pe deal canta cu jale plecarile lui, stiind ca e descult si spinii drumului sunt necrutatori.
Si scria pe scoarta de vreme, si scria pe scoarta de suflet. Foi albe zburau cu aripi de inger in lume… Cine prindea din zbor cuvintele, stia ca a ajuns in lumea in care putini ajung si inteleg…
Dar, intr-o zi el ne-a lasat tristi, citind versurile lui de dragoste si dor. S-a transformat in Luceafar, s-a ridicat spre stele si a ramas acolo.
Am gasit un nume, un nume sacru : E M I N E S C U !
Cine iubeste poezia, iubeste vesnicia! Cine il iubeste pe Eminescu, iubeste limba romana si gustul ei de fagure scos din stup…
Lasă un răspuns