A fost odată un împărat tare bogat, dar nefericit, pentru că nu avea nici un suflet apropiat, care să-l iubească cu adevărat. Toți cei care îi stăteau prin preajmă, îl iubeau pentru banii lui și pentru darurile pe care le făcea , ca să nu rămână singur.
Într-o zi, pe când se plimba prin pădure, s-a pornit o furtună puternică. Pentru că își alungase slujitorii, dorind să rămână singur, acum era târziu ca să-i strige să-i aducă trăsura, sau măcar ceva care să-l apere de stropii grei și rapizi de ploaie. De aceea, s-a adăpostit repede sub un stejar mare, rotat, bătrân, care-și lăsase crengile până la pământ.
Stând la adăpostul provizoriu, așteptând să treacă furtuna, a zărit o scorbură. Curios, s-a strecurat în ea și și-a dat seama că aici a locuit cineva, o ființă omenească, pentru că se vedeau resturi de haine și alimente, carbonizate de timp și căldură. Într-un colț strălucea argintul unei icoane , care o înfățișa pe Maica Domnului cu pruncul ei în brațe.
-Doamne, locul acestei icoane este într-un altar, nu aici, în pădure !
După furtună, împăratul a luat icoana cu el și a plecat spre palat. La scurt timp a dat poruncă să se ridice o micuță capelă în care a așezat icoana și, deseori , îngenunchea lângă ea , rugându-se să nu mai fie singur.
Într-o zi a auzit o șoaptă:
-Uite, împărate, te-ai rugat atât de mult, încât mi s-a înmuiat inima. Tu m-ai adus din scorbură și m-ai așezat la loc de cinste, așa că și eu îți voi dărui ceva. Dar, gândește-te bine ! Să nu greșești cumva, că nu am cum să te ajut . Îți voi îndeplini trei dorințe. Cere-mi orice, dar să-ți fie cu folos .
Bietul împărat se gândea zi și noapte ce ar putea să-i ceară icoanei. Deja începuse să aibă o ocupație : îți cumpărase un mânz și un cățeluș de câteva zile, de care se îngrijea singur. Aceștia îi arătau dragoste, dar nu puteau să vorbească. Îl lingeau și se bucurau la vederea lui.
-Știu ce vreau sa cer de la icoană ! Vreau un copil !
Zis și făcut ! Peste câteva zile în curtea palatului se auzea zarvă mare: un copil de-o șchioapă mergea de-a bușilea după mânz, în timp ce cățelușul lătra subțirel. Împăratul nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Toată ziua se juca, legăna copilul pe picioare, îi spunea povești, îl ducea în spate sau îl purta în brațe. Îl arunca spre cer ca să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru darul minunat pe care l-a primit.
Dar timpul nu stă în loc. Mânzulețul se transforma într-un cal superb, cățelul era de-acum un câine înalt, puternic. Doar copilul creștea mai greu. Calul își ducea stăpânul la vânătoare, la luptă, câinele îi aducea vânatul sau îi stătea credincios alături, doar copilul de-abia vorbea și începea să exploreze singur curtea palatului.
-Împărate, spuse într-o zi doica. Copilul va crește și vor crește și grijile. Un copil trebuie hrănit, îmbrăcat, educat. Trebuie trimis la școală și îndrumat să învețe multe, ca să-l pregătești
să-ți ia locul la tron , când vei îmbătrâni.
La aceste lucruri nu se gândise împăratul. Lui îi plăcea copilul așa mic , așa cum era în acest moment. Cum să-i ia locul la tron ? Cum să conducă el împărăția ?
S-a speriat împăratul și a mers la icoană a doua oara.
– Maica preabuna ! Te rog, fă în așa fel ca fiul meu să rămână mereu copil !
Și…timpul trecea. Copilul râdea , se juca, câinele îmbătrânea, nu mai avea dinți și nu auzea. Dormea toată ziua și mai lătra din când în când , doar atunci când i se aducea mâncarea și vreo vrăbiuță îndrăzneață încerca să- fure câteva firimituri. Calul mergea încet, șchiopăta și nu mai era bun de călărie. Iar împăratul … Da , împăratul îmbătrânea și el. Numai băiatul rămânea copil. Se juca , mânca, dormea…
Degeaba împăratul încerca să se așeze în genunchi să facă pe-a căluțul cu el. Genunchii îl dureau, nu mai vedea bine, iar să-l ridice în slăvi pe copil, nici nu mai încerca. Dacă , seara la culcare, încerca să-i citească o poveste, adormea înaintea băiețelului.
Și treburile împărăției mergeau tot mai prost. Bogățiile se cam risipiseră la tinerețe, nori negri , amenințători pluteau deasupra palatului. Se auzeau glasuri ridicate împotriva lui tot mai des.
-Vrem un împărat tânăr ! Vrem să fie totul ca înainte !
Atunci împăratul și-a dat seama ce greșeală a făcut , cerând icoanei ca fiul său să rămână mereu copil. A alergat într-un suflet la icoană, a căzut în genunchi și s-a rugat cu lacrimi amare :
-Maică preacurata ! Îndeplinește-mi și ultima dorință! Lasă-mi fiul să crească ! Apoi slavă îți voi aduce în orice moment !
Când a ajuns acasă , în curtea palatului îl aștepta un tânăr frumos , încălecat pe un cal de toată frumusețea, însoțit de un dulău care lătra bucuros când l-a văzut pe împărat. Maica Domnului nu numai că i-a redat băiatului anii pe care i-a pierdut, dar le-a redat și celor două vietăți , care-l iubeau pe împărat, tinerețea și puterea.
Din acel moment , împăratul a știut ce are de făcut : să-l pregătească pe fecior să urce pe tron, pentru a fi un împărat mai bun și mai înțelept decât tatăl său. Acesta a înțeles, în sfârșit, că nu banii îți aduc bucurii și iubire, ci lucrurile simple, dar lăsate să meargă în ordinea lor firească, a vieții de zi cu zi. IAR UN COPIL CHIAR DACĂ ESTE UN DAR DE LA DUMNEZEU, ÎTI IMPUNE MULTE RESPONSABILITĂȚI !
Foarte frumos. Abia aștept să te hotărăști să publici aceste povești minunate.