In plina iarna mi-am dat seama ca in sufletul meu este o primavara vesnica. Crengile sufletului meu sunt incarcate de amintiri frumoase, asemeni ciresului inzapezit din livada copilariei mele. Cand zapada se topea, ciresul se trezea incarcat de flori albe, parfumate si zambea soarelui, inca pastrand amintirea iernii trecute!
De pe cea mai inalta creanga a ciresului meu culeg imagininile copilariei, in care, iernile erau cu adevarat grozave, nametii erau cat casa, iar tata facea tunel prin zapada pana la fantana, lemne, la WC si la animale. In timpul viscolului stateam cu nasul lipit de ochiul facut in geam de suflarea mea calda, prin care priveam afara lupta vantului, a copacilor si a intinsurilor… De multe ori viscolul zgaltaia acoperisul, usile si ferestrele, dar nu reusea sa intre in case. Ma jucam cu fratele meu de-a zmeul si zmeoaica, desfacam porumb si din fasole si boabe de porumb jucam TANCA (Moara), ori citeam la lumina lampii sau a lumanarilor carti care-mi trezeau curiozitatea spre o lume dinafara, de care noi n-aveam habar. Cand a venit electricitatea, deja eram in clasa a VII-a si am facut cunostinta cu radioul, la care ascultam Poveste de seara si Teatru radiofonic. Am facut cunostinta cu Chirita, cu Fantana Blanduziei si Visul unei nopti de vara, inainte de a cunoaste autorii lor. Si ce bine mi-a prins in viata!
Apoi, urma tacerea… Aparea luna, gerul strasnic musca zapada, noi treceam pe drumul care se facuse pe deasupra gardurilor. Uneori, auzeam in departare urletul lupilor. Atunci incepeau, la lumina focului, in seri tarzii povesti despre lupi, strigoi si oameni rataciti.
Imi amintesc cu drag de zilele copilarie in care uitam de foame si frig si stateam ore intregi la sanius. Cand am crescut mai mare, mi-am cumparat o pereche de schiuri cioplite rudimentar, pe care le conduceam cu haturi ca pe cai. Lumina lunii ne alunga acasa si cadeam intr-un somn de plumb, in care visam ca iarna o sa dureze o vesnicie…
Din clasa a V-a, trebuia sa mergem trei kilometri pe jos, pana la Cosesti, la scoala. Imi cumparase tata prima geanta maro, din vinilin cu colturi metalice. Intorcandu-ne de la scoala, pe o panta inclinata de doi km , i-am facut safteaua, asezandu-ma cu fundul pe ea, alunecand la vale intr-un vartej de pulbere fina de zapada. Bineinteles ca in vale nu mai aveam niciun colt. Dar seara, fundul meu se pregatea pentru alt alunecus…
Cand plecam spre scoala treceam prin Poieni. La intoarcere , nu mai era nicio graba. Ne opream la fantana din mijloc, de unde curgea vesnic un firicel de apa. Din firicel se formase o balta, care vara servea la adapatul vitelor, iar iarna ingheta si folosea drept ghetus pentru noi. Intr-o astfel de zi, fara sa incerc grosimea ghetii, m-am aventurat singura pe pojghita subtire. Sub greutatea mea a crapat, iar eu m-am scufundat rapid in malul gros. Colegii mei au intins repede niste bete, m-au tras la mal si atunci am inghetat pe loc, cracii pantalonilor facandu-se ca un burlan. Fetele s-au dezbracat repede, mi-au dat ciorapi, fuste , iar pana acasa , am tinut-o intr-un ras cu plans.
Mama nu era acasa. Bucuroasa, m-am urcat in cotruta, un fel de nisa a sobei si am stat acolo pana m-am uscat si eu si pantalonii mei , fiind foarte cuminte in ziua ceea, ca Ion Creanga cand facea vreo nazdravanie.
Cu sania si schiurile am mers pana m-am maritat, dar cu patinele n-am reusit sa ma ridic de jos. Am un unchi de seama mea, Viorel, cu care am crescut impreuna. Facuse rost de o pereche de patine si mi le legase de picioare cu o sfara care-mi taia carnea. In spatele casei se formase un luciu de gheata de la apa care se scurgea de la streasina in zilele cu soare. Acolo m-a dus Viorel sa ma invat sa patinez, dar din caderile nenumarate, se topise si gheata. Si de invatta sa patinez, n-am mai invatat!
Cand viscolea puternic, parintii ori mergeau inaintea noastra cu lopeti facandu-ne carare de mers unul dupa altul, ori ne asteptau, dupa ce ieseam de la scoala sa ne ia acasa. Nu s-a pus problema niciodata sa nu mergem la scoala din Cosesti, facand trei km dus, trei intors. Aveam un munte de haine pe noi, puneam un fular la gura si cu unul ne legam fruntea si lasam doar o zare la ochi sa vedem pe unde mergem. Uneori, cate o colega din sat ne mai lua la ea, ne incalzeam la foc, mancam turte coapte pe plita sau gutui si o luam din loc. Mijloace de comunicare nu erau. Cand prindeam cate-o sanie cu boi sau cai , era raiul pe pamant! Sania se incarca de copii galagiosi, pe care-i amutea doar viscolul si ne trezeam fiecare lasat la poarta lui. Cand nu ningea, pe drumul de intoarcere desenam cu batul, ne dadeam cu ghetele pe gheata, ne certam sau radeam si ajungeam acasa odata cu lasarea serii .Si totusi, ne faceam temele, invatam bine si nu eram bolnavi niciodata. De-acolo , din Fundatura, au plecat copii necajiti si au ajuns oameni destoinici in lume.
Mi-e dor asa de tare de timpurile de atunci, incat ma dor baierile sufletului! Mi-as dori, macar o data sa mai stau o zi izolata in pustiul satului care a ramas doar o umbra (Fundatura Mica), sa nu am televizor, telefon , comunicare, ci doar eu, vantul, focul si iarna! Este o dorinta foarte actuala si foarte greu de realizat !
Ciresul meu se apleaca de atatea amintiri… Astept o noua ninsoare cu emotie si regret ca orasul nu-mi ofera aceeasi bucurie a zapezii pe care am simtit-o candva !
Lasă un răspuns